Supărarea, bate-o, Doamne,
Numa-n pat cu mine doarme,
Eu mă-ntorc către perete,
Blestemata tot mă vede.
Ardă-te-ar, te ardă focul,
Unde-ți drumul, unde-ți locul?
Ca să spun la lumea-ntreagă
Pe-acolo să nu mai treacă.
C-am trecut și eu o dată
La cămeșă desbumbată
Și tu-n sân mi te-ai băgat
Și ca iarba m-ai uscat.
Supărare, supărare,
Te-aș duce-n pârâu la vale
Și-aș pune pietre pe tine
Să nu mai superi pe nime’,
Cum m-ai necăjit pe mine
De n-am liniște pe lume.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă frustrarea și disperarea față de supărare, personificată ca o entitate care aduce neliniște. Vorbitorul dorește să scape de această supărare care îl urmărește constant și îi distruge liniștea.