Măi bădiță, om nătâng
Nu mă face ca să plâng
Că te-a ajunge jelea mea
Că-i veni și eu n-oi vrea,
Mânce-te-ar bădiță câinii
Pentru tine trag rușine
Că mă scol în miez de noapte
Și te blestem, măi păcate,
De nimeni să nu ai parte.
Am tot mers vara-n zăvoi
Poate ne-om vedea noi doi,
Iată, vara a trecut
Și noi nu ne-am mai văzut,
Nu știu cine-i vinovat
Poate tu că m-ai lăsat,
Ori eu că prea te-am iubit
Și cu dor te-am învelit,
Of, of, of și iară of!
Dorul tău, naiba să-l ia,
M-o făcut să fiu așa
C-am ajuns din om neom,
M-am usacat ca frunza-n pom,
Ca un pom neroditor
Ce nu face vara flori,
Nici umbră la călători
Și te lasă-n drum să mori,
Fir-ai tu să fii de dor!
Tună-l, Doamne, și-l trăznește
Și prin lut mi-l tăvălește,
Să se facă colb în vânt,
Pe-acel ce ne-o despărțit,
Bată-te dor, să te bată
De tine tare-s mâncată
Că beau apă și din baltă
Și n-o văd că-i tulburată,
De când ochii tăi îmi plac
Nu văd drum pe unde calc,
Rău îmi pare și n-am pace,
Dorul tău necaz îmi face.
Sensul versurilor
Cântecul exprimă durerea și disperarea unei femei părăsite de bărbatul iubit. Ea îl blestemă din cauza suferinței provocate de dor și singurătate, simțindu-se distrusă și incapabilă să mai găsească pace.