Când din amar de lacrimă strivită
Vrei deznădejdii să îi spui: atât!
Când, ghemotoc, durerea otrăvită
Se instalează, sufocant, în gât.
Când iarăși plânsul refulat revine
Și în potop de lacrimi totul uzi,
Când strigătul durerilor din tine
E sugrumat că nici tu nu-l auzi.
Când simți că inima ți-e pustiită
Și tu ești un nimic al nimănui,
Când întrebarea încă nerostită
Te arde-n gând și nu ai cui s-o pui.
Când viața-ntreagă-ți pare-o amăgire
Golită-n mod brutal de orice sens,
Când certitudinile-s pâlpâire
Și tot ce simți este un gol imens.
Când simți pustiul năvălind în tine
Prin toate simțurile, dureros,
Ridică-ți ochii triști spre Înălțime,
Spre Golgota, spre cruce, spre Cristos.
Vei fi cuprins atunci de-o revărsare
De dragoste, ce dă vieții rost,
Și toate stările anterioare
Se vor topi de parcă n-ar fi fost.
Vei fi scăldat în valuri de lumină,
Pătruns de-al adevărului nucleu,
Și vei simți că viața este plină
Numai trăită lângă Dumnezeu.
Sensul versurilor
Piesa explorează sentimentele de deznădejde și gol interior, dar oferă o perspectivă de speranță prin credință. Găsirea lui Dumnezeu aduce sens și umple golul existențial, transformând suferința în lumină.