Mi-e sete de albul hârtiei de scris
Dar nu să îl sorb, ci el să mă soarbă,
În verbe vărsându-mă, viu manuscris,
Cu inima-n flăcări şi patimă oarbă.
M-apropii de lexic privind hămesit,
Cu foame atroce în gândul fierbinte,
Dar nu să mănânc la festinul răvnit
Ci eu vreau să fiu devorat de cuvinte.
Topit în idei, sentimente şi zbor,
În psalm să renasc, cu vibraţii profunde,
Cu cerul şi stare şi ţel şi decor,
Un psalm pe altarul trăirii fecunde.
Să scriu cu iubire şi-apoi să fiu scris,
Să fiu şi poet şi poem deopotrivă,
Înscris în cuvânt şi tot lui circumscris,
Absolutul tangent la trăiri relative.
Mă coc la cuptorul acestei dorinţi,
Dar până ce pârga din scris să o dărui,
Spre ceruri înalţ, în cuvinte fierbinţi,
O rugă în care din inimă stărui:
Dă-mi, Doamne, mai mult, tot mai mult şi mai mult
Din ceea ce face ca versul să ardă,
Şi-atunci când, scriind, voi tăcea să Te-ascult,
Să simt cum vibrează a harului coardă.
Şi-n scrisul ca jertfă adus la altar
Să fie-nchinarea adâncă, adâncă,
Purtată spre Tine pe aripi de har
Chiar dacă… şi zgura mai dăinuie. Încă.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorința arzătoare de a scrie și de a se pierde în cuvinte, văzând scrisul ca pe o formă de ofrandă divină. Poetul aspiră să fie atât creator, cât și creație, într-o continuă căutare a inspirației.