Durerea are dinți, da, are dinți
Cu mușcătură crudă, otrăvită,
Și gheare are, gheare lungi, fierbinți
Și-o respirație de foc, cumplită.
O simt intens cum sfâșie din trup
Și sufletul mi-l zdrențuiește-n gheare,
Când stăvilarul de răbdare-l rup
Puhoaiele cumplite de-ncercare.
Se-nchide orizontul cenușiu
Până îi simt strânsoarea grea pe tâmple
Și, de speranță părăsit, pustiu,
Amarul lumii-ntregi prin pori mă umple.
Tristețe, apăsare, zvârcoliri,
Dureri atroce îmboldind cu spasme
Se strâng într-un buchet de otrăviri,
Mănunchi sinistru exalând miasme.
Cum am ajuns aici? Ce s-a-ntâmplat?
De ce mi-e deznădejdea pat și pernă?
O, Doamne! – doar o clipă am uitat
Că izbăvirea mea este eternă.
Dar vin acum cu-al rugăciunii jar,
Căci îndurările-Ți sunt fără număr,
Ca, reprimit în Sfântul Sanctuar,
Să Te ating cu lacrima pe umăr.
Să-ncep cu ochii umezi a vedea
Cum se topește negura și greul,
Și-n lacrima primind Lumina Ta
Cum înflorește iarăși curcubeul.
Sensul versurilor
Piesa descrie lupta cu durerea și deznădejdea, urmată de o regăsire a credinței și a speranței prin rugăciune. Mesajul central este că, chiar și în cele mai întunecate momente, izbăvirea și lumina pot fi găsite prin credință.