Se-anină țurțurii de calendar
Și ultima sa filă stă să cearnă
Omăt, când caii crivățului, iar,
Muşcă zăbala, nechezând a iarnă.
O fi zăpadă şi prin alte ţări,
La fel de rece şi de…luminoasă,
Dar scârţâitul ei nu-i nicăieri
Cum este al omătului de-acasă.
Până şi zurgălăii de la cai,
Şi lemnul când, muşcat de ger, trosneşte,
Sună la noi, pe-acest picior de plai,
Ca nicăieri în lume: româneşte!
Dar decât toate astea mai presus,
Chiar steaua magilor, ce luminează
La sărbătoarea Pruncului Isus,
Tot româneşte ne îmbrăţişează.
Căci chiar dacă Pruncul sărbătorit
Prin Naştere pământu-ntreg cuprinde,
Niciunde nu-i mai călduros primit
Ca-n ţara ce grăieşte prin colinde.
Veniţi români acasă de Crăciun,
Acel „acasă” care se cunoaşte
Prin „mai frumos”, „mai luminos”, „mai bun”,
Şi toţi să colindăm „Cristos se naşte…”
Sensul versurilor
Piesa evocă sentimentul de apartenență și nostalgia Crăciunului petrecut în România. Subliniază căldura și unicitatea sărbătorilor de iarnă românești, invitând românii să se întoarcă acasă pentru a retrăi magia Crăciunului.