Deși tot ce trăiesc mă doare,
Și nimic nu e corect,
Am o singură alinare,
„Căștile din urechi.”
Și-o dependență de cafea,
Nu mă satur oricât aș bea,
De fapt nu am nimic concret,
Port mereu căștile-n urechi.
N-am nimic! Decât ambiții și vise,
Aș da orice să pot să sparg ușile-astea închise,
Dar pare că nu am să reușesc vreodată,
Aș vrea să pot să-mi las visele baltă.
Sunt dependentă de cafea,
E drogul meu, însă oricât aș bea,
Nu mă rupe de realitate,
Poate că, din păcate.
De-asta port căștile-n urechi,
Căci muzica mi-e pansament,
Pe lângă asta, uneori,
Curg rimele fulgerător,
Numai datorită ei,
De viața asta de doi lei
Ea mă agață,
Ea mă ține în viață.
M-agăț de ea și de cafea,
Vrand de la viață altceva,
Și neavând o alinare,
Pentru tot ce mă doare.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o stare de melancolie și dependență de cafea și muzică ca forme de alinare. Vorbește despre ambiții și vise, dar și despre dificultatea de a depăși obstacolele și de a găsi o alinare reală în viață.