Și se luă Cel-sfânt pe țară-n ispitire:
Mai știu oare pământenii de iubire?
Moșu sta pe-o buturugă răsturnată,
Morfolea-n gingii o pacovă uscată.
Și zărindu-l moșu cum intra-n ogradă
Rezemându-se-n toiag, mai mai să cadă,
Zise-n sine-și: ”I-o fi foame, – ori ce-l frământă,
Că te uiți la el și parcă-l bate vântul.”.
Prea scârbit de câte-a tot văzut pe lume,
Domnul nu se mai gândea la vreo minune.
Moșu-atuncea-ntinse dania săracă:
”Na și roade, să mai prinzi un strop de vlagă.”.
Sensul versurilor
Piesa descrie o vizită a divinității pe pământ, într-o lume unde iubirea pare să se fi pierdut. Un bătrân îi oferă o ofrandă simplă, simbolizând o ultimă fărâmă de bunătate într-o lume deziluzionată.