Sens Unic – Labirint Sufletesc

Deschid caietul de amintiri printre martiri și suvenire,
Bibelouri sparte, caiete aruncate în neștire.
Încă-mi aduc aminte cum alergam pe maidan,
Ca pentru final să fiu o păpădie,
Suflată de vânt într-un an.
Destinului nu-i poți sufla nici o vorbă,
Și-s fericit doar câteodată când văd că viața mă aprobă.
Fără prea multă vorbă în ’88 deschid ochii și casc,
Taică-miu plângea știind că era posibil să nu mă mai nasc.
Dar totul zboară parsiv în pustiu,
Și-acum e târziu,
Căci văd în ochii lui regretul că are un fiu.
Da’ mă menține viu gândul că măcar atât,
Faptele rele se întorc înapoi ca un client nesatisfăcut.
Și simt un mare gol în utopia mea muribundă,
Mușcând din fructul discordiei,
Mi-am lăsat inima flămândă.
Mă îndoiesc că e rutină,
De vină-i aerul infect,
Cu care mă înec
Încă de când eram cercopitec.
Am însă ușurarea că încă mai există ea în spate,
Un diamant strălucitor printre perle prefabricate.
Și aș fi vrut să-i pot oferi mai mult,
Că uneori spune că nu mai am cum și nici nu încerc să lupt.
Deși iubirea mea pentru ea e nelimitată,
Aș vrea să mor, să renasc, ca să-i mai spun asta o dată.
Cum poți să zbori spre fericire, să tratezi totul cu fală?
Cum pot să respir, când viața mea e o groapă comunală?.

(x2) Încerc să zbor spre fericire, să ating lumina,
Din inima-mi ies cioburi,
Că sentimentele sunt sparte.
Dar zborul ăsta-i dureros,
Uneori chiar de prisos,
Astfel nu-mi mai rămâne decât să fiu curios.
Încep cu prima vorbă,
Lasă arma în tolbă,
Nu te holba de parcă n-ai înțelege nici o vorbă.
Multe vise sunt urâte de păcate,
Multe vise sunt frumoase sau destrămate.
Pot să fiu eu ăla care aleargă incontinuu,
Și dacă am dreptate, voi ieși mereu primu’.
Trece o lună, trec două, trec trei, trec patru,
Lunile, anii trec, hai să le dăm dracu’.
Și mie însumi de-atunci mi-am promis,
Că n-o să mai sufăr,
Și o să fiu optimist.
Îmi aduc aminte,
Și vreau să-ntorc clepsidra.
Nu uit, când în ochii tăi se vede regretul că m-ai făcut.
Lacrimile curg din senin,
Tu crezi că n-am motivație
Când la 7 ani m-ai lăsat,
Plecând cu alții..
După ce ai plecat,
N-am primit nici o scrisoare.
Chiar nu te gândeai la mine?
Aveam nevoie de o îmbrățișare.
Singur am crescut,
Gândindu-mă la ce,
Îți voi zice-n ziua-n când
La mine te vei întoarce.
De Crăciun, mereu mă uitam sub brad,
Să văd ce-am primit,
Și mereu plângeam
Că era vreo scrisoare
Sau chiar nimic..
„În acest an îmi pare nespus de rău, dar am avut ceva la muncă de rezolvat.. știi tu cum e.. „
Din senin sună telefonul insistent,
Că tu o lași pe mama,
Și că te muți permanent..
„De ce vrei să faci asta?.. Poți să-mi spui ce mă mai așteaptă?.. „

(x4) Încerc să zbor spre fericire, să ating lumina,
Din inima-mi ies cioburi,
Că sentimentele sunt sparte.
Dar zborul ăsta-i dureros,
Uneori chiar de prisos,
Astfel nu-mi mai rămâne decât să fiu curios.