De iubit nu-i totdeauna, dorule,
Numai când răsare luna, puiule!
De iubit nu-i toată vara, dorule,
Numai câteodată seara, puiule!
Câtă boală-i pe sub soare,
Nu-i ca dragostea de mare!
Bătută-s, bade, de stele, dorule,
Că mai am poate mărgele, puiule!
Bătută-s, bade, de cer, mai dorule,
C-am rămas fără-un cercel, mai puiule!
Mândrele care-s mândrețe,
Nu se țin cu pădurețe!
Ca se țin cu măr din sân
Și cu turtă de Hodin!
Bate, Doamne, da’ mai lasă, dorule,
Câte-un bărbat la o casă, puiule!
Bate, Doamne, da’ mai lasă, dorule,
Câte-o mândră mai frumoasă, puiule!
Bate, Doamne, da’ mai ține,
Câte-o mândră ca și mine!
Bate, Doamne, da’ mai ține,
Câte-o mândră ca și mine!
Sensul versurilor
Cântecul exprimă ideea că dragostea nu este constantă, ci apare doar în anumite momente, asemenea lunii sau serii. Versurile evocă un sentiment de dor și melancolie, subliniind frumusețea efemeră a iubirii și legătura cu tradițiile rurale.