Am fost fată tinere
Și mi-o plăcut dragostea,
Am fost fată tinere
Și mi-o fost dragă lumea,
Dragi mi-or fost izvoarele,
Codrul și poienile,
Să dorm pe covor de flori
În brațele cui mi-i dor.
Eram tineri și pe lună
Mă duceai, bade, de mână
Și ne sărutam cu dor
La vărsatul zorilor,
În mijloc de iarbă verde
Mă-nvățași în tine-a crede.
Răsare luna în prag,
Nu-i aici cine mi-i drag,
Se duce luna în nor,
Nu-i aici cine mi-i dor,
Până-i lumea n-oi mai fi
Ca la dragostea dintâi,
Că nu mă mai duci de mână
Noaptea când îi lună plină,
Până-i lumea n-oi mai fi
Ca la dragostea dintâi,
Ca la dragostea dintâi
Eram amândoi copii.
Sensul versurilor
Cântecul evocă amintiri nostalgice ale unei iubiri tinere și inocente, petrecute în mijlocul naturii. Naratorul își amintește cu dor de acele momente, subliniind pierderea acelei purități odată cu trecerea timpului.