Din inimă să ridicăm azi mâna,
căci mâine n-o va mai lăsa țărâna.
În toamnă, nu privi înspre copac:
de frunze și de poame e sărac.
Mâini goale, -a rugă, naltă cu sfială,
căci mila Lui nu lasă mâna goală!
La El nu-i poarta-nchisă niciodată,
și nu-n zadar stă mâna ridicată,
căci soarta iar copacii îi îmbracă,
umplând cu poame fiecare cracă.
Precum crengi goale, mâinile-nălțăm, Stăpâne,
căci desfrunziți prea mult noi nu putem rămâne.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o rugăciune umilă către divinitate, cerând milă și ajutor. Metafora copacului desfrunzit sugerează o stare de nevoie și dependență de harul divin, subliniind importanța credinței și a speranței.