Îndată ce răsar primii muguri de rugină,
Totul evoluează spre ruină,
E multă durere, toată Terra suspină,
E nevoie de multă mizerie,
Iar Chirilă are dreptate – „americanii-s de vină”.
Nu știu ce fac, ce nu fac,
Da’ nu poți să te f**i că vin și ei c-un steag.
Frumos cum sună,
Da’ marketingul nu-i o știință, e o minciună.
Adesea în povestea magică
Se omite partea tragică.
Orice diferend c-un seamăn
Jocuri de culise cheamă,
Că omu’ n-are demnitatea unui animal
Să se bată onest pe hrană.
Însă totu-i firesc,
E omenesc,
E omenesc.
Din metropole până-n deșerturi,
Banii se muncesc la periferie, da’ se-adună-n centru.
Cunoaște periferia,
Aici nimic nu pică din cer, nici măcar Messia.
Cu cât mai săraci zăluzii,
Cu atât mai dispuși să cumpere iluzii.
În jur, aceleași blocuri gri –
Se erodează odată cu speranța – în fiecare zi,
Până când orice vis
E interzis.
E muzică de petrecere în clubul tău exclusivist,
Da’ io cân’ merg pe străzi aud același flaut trist,
Molcom, îmi port chipu’
Unde mă duce timpu’,
Plutesc p-un evantai de stări
Spre alte zări,
Spre nicăieri.
Sensul versurilor
Piesa descrie o viziune pesimistă asupra societății, evidențiind inegalitățile, manipularea prin marketing și pierderea speranței. Vorbește despre cum oamenii sunt dispuși să cumpere iluzii în sărăcie și cum visele sunt interzise, în timp ce bogăția se concentrează în centru, ignorând periferia.