Ryu, mereu cu vers hipnotic
Ca stropii
Și pus pe șotii,
Tehnic ca Totti,
Iar când „o dau la corason”,
Simți legătura cu pământul pân’ la m***ții.
În muzică și-n poezie donez sânge,
Da’ lu’ Satan nu-i ajunge.
Poet etern legat de noapte
Că-i mai aproape de moarte,
I-atâta timp de când scriu,
Copile, mie mi se spune „maestre” dinainte să fiu.
Scoate nasul din pi**ă
Și coperta de revistă,
Sunt singurul rapper,
Iar dacă nu sunt, atunci rapul nu există.
Rapul românesc – doar țigăneala și prosteală,
Păi ce p**a mea facem aici, ne batem joc de școală?
Da’ istoria se sparge, se-ndoaie,
Idolii tăi o să-mi ajungă cel mult cu barba la c**ie.
Foc!
Poftiți prin sabie și
Foc!
Hai sus pe rug, chibrit și
Foc!
Mai pot fi vindecați cu
Foc!
F**u-i în noroc!.
Pe brânci, stând de veghe,
Nu în zeghe,
Am studiat în școala veche,
Nu m-am plâns că plouă,
Iar acum, în școala nouă,
Predau „Finețe artistică”,
E-un fel de echilibristică lingvistică.
(România). În acest cuibar de urbe
Țin discursuri despre onoare când străzile-s pline de c***e,
Îngroașă tâmpe
Campionatul național de spălat în public rufe.
„Movet, movet”, la gară!
Industrie? Poate afară.
Aici bișnița muzicală-i
Formată din zdrențe, fătălăi ș-un public tâmpit,
Pui pe-afiș „Lacul lebedelor”,
Ei se duc cu furculiță și cuțit.
Sensul versurilor
Piesa este o declarație vehementă de superioritate artistică și o critică aspră a scenei rap românești, pe care o consideră lipsită de valoare și autenticitate. Artistul se poziționează ca un maestru neînțeles, un poet modern într-o lume coruptă și superficială.