Ruba’iyat 1966.
Eram un punct de praf măsurat în molecule,
Acum sunt piscul înalt al muntelui, acoperit de zăpezi;
Eram ca un bob de cafea uitat într-un vas gol,
Acum sunt unda de lumină călăuzind mulţimi.
Mi-ai domolit foamea, mi-ai stins mânia,
Energia ta îmi hrăneşte vocea, radiază în inima mea;
Acum sunt miezul cuvintelor vii curgând
De pe buzele mele ca lava topită, scânteind de bucurie.
Sensul versurilor
Piesa descrie o transformare profundă, de la o stare inițială insignifiantă la una de putere și influență. Energia și inspirația divină sunt văzute ca surse ale acestei evoluții, permițând exprimarea creativă și bucuria.