Auzi cum naiu-n cântec povestea lui – și-o spune!
De jalea despărțirii, cum alta nu-i – el spune:
De când am fost din trestii tăiat, le-ascult chemarea,
Bărbatul și femeia îmi jeluiesc plânsoarea.
Vreau inimi sfâșiate de gheara despărțirii,
pe rând să le dezvălui durerile tânjirii.
Cui i-a fost dat departe de matca lui să stea,
râvnește doar la clipa unirii lui cu ea.
Eu tuturor știut-am durerea-mi a le-o zice,
tovarăș cu cei jalnici dar și cu cei ferice.
Așa cum i-a fost crezul mi-a fost omul fârtat,
dar taina din adâncu-mi s-o afle n-a-ncercat.
Deși întreaga-mi taină în plânsul-mi se ascunde,
nu-i ochi și nici ureche să știe-a o pătrunde.
Nu-i trupul pentru suflet un văl, nici pentru corp,
nu-i duhul văl, dar dacă vrei duh să vezi, ești orb.
Un foc e acest geamăt de nai și nu o boare,
și piară cel ce focu-n adâncul lui nu-l are!
E flacăra Iubirii ce-n miez de nai se-ascunde.
De fierberea iubirii tot vinul se pătrunde.
Tovarăș ți-este naiul departe de Cel drag,
și viersu-i rupe vălul, dând tainele-n vileag.
Să fii precum e naiul, și leacul și otrava – au cine-a mai văzut?
Să fii și-ndrăgostitul și să-i auzi voroava – au cine-a mai văzut?
De-nsângerata Cale-a iubirii naiul spune,
și deapănă-o poveste, a dragostei nebune.
Doar de-ți pierzi rostul minții afla-vei Rostul viu.
Urechea este-al limbii unicul mușteriu.
Trec zilele, când sufăr, pe lângă timp, duium,
căci ziua și durerea-s tovarășe de drum.
Și vremii care trece, îi spun: Te du, n-am teamă,
Dar Tu rămâi! Cu Tine, o, nimeni nu-i de-o seamă!
Doar cine nu e pește, sătul de apă.
Prea lungă-i ziua pentru cel ce de foame crapă.
Pe-un înțelept nu-l poate pricepe un novice.
Deci scurt la vorbă fi-voi și-adio îi voi zice.
Sensul versurilor
Piesa exprimă dorul și suferința despărțirii, folosind naiul ca metaforă a vocii interioare. Cântecul explorează ideea că doar prin pierderea de sine se poate atinge adevărata înțelegere și că durerea și timpul sunt tovarăși constanți.
