Roberto Bolano – Muză

Era mai frumoasă decât soarele și eu nu împlinisem încă șaisprezece ani. Au trecut douăzeci și patru de ani și ea se află încă lângă mine. Uneori o văd urcând pe munți: este îngerul păzitor al rugăciunilor noastre. Este visul care se întoarce cu promisiunea cântând la flaut. Flautul care ne adună și care ne risipește.
În ochii ei văd chipurile tuturor iubirilor mele trecute. Ah, Muză, protejează-mă, o rog, în zilele cumplite ale nostalgiei mele persistente. Să nu te îndepărtezi niciodată de mine. Privește pașii mei și pașii fiului meu Lautaro. Lasă-mă să simt iar vârfurile degetelor tale fine umblând prin vertebre-mi, înălțându-mă, când totul este întunecat, când totul este pierdut. Să aud iar flautul tău.
Sunt iubitul tău credincios, deși uneori somnul mă desparte de tine. Ești și regina viselor. Ai prietenia mea în fiecare zi și într-o zi prietenia ta mă va ridica din pustiul uitării. Ei bine, chiar dacă vii când eu nu voi mai fi, în adâncul sufletului suntem prieteni de nedespărțit. Muză, te voi urma pretutindeni. Te-am văzut pe paturile de spitale și în rândul deținuților politici. Te-am văzut în ochii fioroși ai Ednei Lieberman și pe aleile oamenilor înarmați. Tu mi-ai cusut aripile în înfrângere și la pământ mi-ai pansat rănile.
Relațiile bolnave și cruzimea au făcut parte din viața mea. Și chiar dacă anii trec și Roberto Bolaño din Alameda și Biblioteca de Cristal se învechesc, amorțesc, devin mai nesemnificativi și mai bătrâni, tu vei rămâne la fel de frumoasă. Mai mult decât soarele și stelele. Muză, te voi urma pretutindeni. Îți adulmec urmele strălucitoare prin noaptea ce nu se mai face zi. Indiferent de vârstă sau de boală. Indiferent de durerea sau de sacrificiul pe care trebuie să-l fac pentru a te urma. Pentru că doar cu tine pot traversa și pluti în eter, prin pustiu și voi găsi mereu ușa pe unde să-l scot pe Himera, pentru că ești cu mine, Muză, mai frumoasă decât soarele și mai strălucitoare decât stelele.
Musa.
Roberto Bolaño.
Era más hermosa que el sol y yo aún no tenía dieciséis años. Veinticuatro han pasado y sigue a mi lado. A veces la veo caminar sobre las montañas: es el ángel guardián de nuestras plegarias. Es el sueño que regresa con la promesa y el silbido. El silbido que nos llama y que nos pierde. En sus ojos veo los rostros de todos mis amores perdidos.
Ah, Musa, protégeme, le digo, en los días terribles de la aventura incesante. Nunca te separes de mí. Cuida mis pasos y los pasos de mi hijo Lautaro. Déjame sentir la punta de tus dedos otra vez sobre mi espalda, empujándome, cuando todo esté oscuro, cuando todo esté perdido. Déjame oír nuevamente el silbido.
Soy tu fiel amante aunque a veces el sueño me separe de ti. También tú eres la reina de los sueños. Mi amistad la tienes cada día y algún día tu amistad me recogerá del erial del olvido. Pues aunque tú vengas cuando yo vaya en el fondo somos amigos inseparables.
Musa, a donde quiera que yo vaya tú vas. Te vi en los hospitales y en la fila de los presos políticos. Te vi en los ojos terribles de Edna Lieberman y en los callejones de los pistoleros. ¡Y siempre me protegiste! En la derrota y en la rayadura.
En las relaciones enfermizas y en la crueldad, siempre estuviste conmigo. Y aunque pasen los años y el Roberto Bolaño de la Alameda y la Librería de Cristal se transforme, se paralice, se haga más tonto y más viejo tú permanecerás igual de hermosa. Más que el sol y que las estrellas.
Musa, a donde quiera que tú vayas yo voy. Sigo tu estela radiante a través de la larga noche. Sin importarme los años o la enfermedad. Sin importarme el dolor o el esfuerzo que he de hacer para seguirte. Porque contigo puedo atravesar los grandes espacios desolados y siempre encontraré la puerta que me devuelva a la Quimera, porque tú estás conmigo, Musa, más hermosa que el sol y más hermosa que las estrellas.