Mă uit la ceas, e ora două dimineața
Stau neclintit în pat și mă gândesc la viață
Realizez că e mai rapidă ca Săgeata Albastră
Eu trec neputincios pe lângă ea, mă pierd în ceață
Scufundat până peste cap într-o stare de nevroză
Scuip ură și venin pe foaie, în cea mai mare doză
Și dragostea pe care simt că o simțeam odată
În morții ei, a dispărut și ea în cea mai mare grabă
Fără speranță
Spiritual, doar Beethoven mă ține în viață
Când Sonata Lunii răsună armonios în cască
Simt că mă eliberez de trup și zbor liber în văzduh
Și uit de toate problemele de pe pământ
Dar melodia se oprește brusc
Iar visul meu se face scrum în mai puțin de-un minut
Sunt indiferent la tot ce se petrece în jur
Și nici Iisus nu mă poate ajuta prea mult că
Depinde doar de mine și de ce-aleg
O viață cântată la vioară
Sau viața de artist dominată de fanfară
E-o dilemă existențială de care nu mai scap
Dimineața veșnic mă trezesc cu ea în cap
Sunt derutat, și mereu disperat
Frustrat, și mai mereu supărat că
Poeții mei cu toții au murit săraci
Oare am să mor și eu de foame?
Coane, nu mi-am propus să produc o avere
De pe urma unor versuri scrise cu durere, în tăcere
Dar nici nu vreau s-o ard printre ghene de gunoaie
Cu regretul c-am ales această cale
Ca atare, spune-mi tu ce să fac în continuare
Eu nu mai judec drept că nu mai sunt în stare
E și normal de la atâtea depresii nervoase
Între viață sau moarte ezit să aleg, spun aș
Și trec la întrebarea următoare
Sensul versurilor
Piesa exprimă lupta interioară a unui artist care se confruntă cu depresia și cu o dilemă existențială. El se simte pierdut și deziluzionat, oscilând între dorința de a crea și teama de a sfârși în sărăcie și regret.