Riga Kripto feat Wadda – Al 8-lea Soare

Mă trezesc brusc, ca dintr-un somn prea lung, mă uit în jur
Totul îmi pare atât de cunoscut, dar mă simt pierdut ca un orfan în ziua de Crăciun
Nu-mi explic această stare,
Am o durere de cap ce ia proporții colosale cu fiecare gură de aer
Câmpul meu vizual nu captează siluete umane, oare
Mă aflu pe altă planetă, altă galaxie, altă dimensiune poate?
Nu se poate, poate doar visez și ceea ce văd eu, de fapt, ține de imaginație
Deși nu cred, ceva mă împinge să cred că totul aparține planului real
Și oricât de mult aș respinge ideea, nu pot ignora al meu instinct primar
E clar, totul e real
Cerul se întunecă brusc, începe să plouă
Cu fulgere, trăsnete, furtuna persistă o oră sau două
Eu stau neclintit în tot acest timp
Aud șoapte silențioase, iar în fața ochilor apar diverse amintiri
Din copilărie, o văd pe mama cum îmi spune
Să vorbesc frumos, să am respect față de lume
Vărs o lacrimă sau două, cu coada ochiului văd pe jos un ziar aproape rupt în două
Îl ridic, citesc primele rânduri și rămân șocat,
E 15 Septembrie 1999
Inima încetează să mai bată,
Sângele parcă îngheață, iar mintea mea refuză să mai creadă
Ceea ce ochii mei o obligă să vadă
O fi o farsă? Mă-ntreb în gândul meu
M-aș uita spre cer, însă ar fi ironic căci nu cred în Dumnezeu
Sunt numai eu, singur în această realitate vagă
Înspăimântat parcă, cu o durere de nedescris în teastă
Doi pași în față, peisajul suferă schimbări dramatice
Întunericul dispare, fiind înlocuit cu lumina celui de-al 8-lea Soare
Roșu de culoare, orbitoare ce-mi transmite moarte prin sufocare ca Marte
Neașteptate probleme de respirație
Pot să jur că nu sunt victima unor ierburi prea dubioase
Dar lăsând această problemă în spate
Realizez că forța gravitațională este copleșitor de mare
Căci sunt înrădăcinat în pământ
Și vorbim despre aceeași planetă Pământ
Aceeași locație în care m-am trezit confuz la început
Dar acum sunt și mai confuz
Legile fizicii parcă sunt luate în râs și brusc
Apare o clepsidră construită dintr-un lemn aurit
Al cărei nisip curge invers, de la minus la plus infinit
Sunt uimit și timid în același timp
Deoarece sunt martorul unui fenomen inedit
Al cărui scop mi-e imposibil de definit
Sunt de necontenit, observ cum totul se schimbă în jur
Până și în aer oxigenul se amestecă cu al morții parfum
Acest loc pare să fi fost situat deasupra unui hipocentru
Nu mai există clădiri, sunt doar ruine
Mult praf, și oameni morți pe-o rază de-un kilometru
Ce se întâmplă cu universul? Nu știu
Caut răspunsuri, însă mă scufund și mai mult în pustiu
Constat că însăși existența este-o enigmă neînțeleasă
În fond, de ce sunt singura ființă în viață în momentul de față?
Din nou, nu știu, dar gândul mă poartă imediat spre casă
Iar în secunda următoare observ cum gândul mi se materializează
Pare-mi-se că sunt un personaj central în acest mister grotesc
Căci această lume chiar ține cont de ceea ce gândesc
Sau poate doar înnebunesc
Cert este că acum sunt la mine în cartier
Și pot spune că vizual acesta nu mai e deloc la fel
Este complet distrus, în proporție de 100%
Nu a mai rămas nimic din el, doar numele scris pe-o plăcuță
Care atârnă pe-un perete și se zbate să nu cadă
În iluzia deșartă a vremurilor de altădată
Deodată observ ceva ce pare a fi un trup omenesc, sunt sigur
Picioarele îi sunt blocate sub un zid,
Iar el nu răspunde nici măcar la un simplu strigat
Alerg spre el înspăimântat, cât pot de repede
Ajuns la el constat că, de fapt, este-o femeie
Mă uit atent la chipul ei, parcă aș cunoaște-o de undeva
Își deschide ochii într-un final, dar abia respiră, săraca
Cu un ultim efort își îndreaptă privirea spre mine
Și îmi spune cu o voce suavă:
„Te iubesc enorm, să nu uiți niciodată, copile!”
Apoi se stinge
Apoi mă sting și eu, în interior
Realizând cine este femeia din spatele cuvintelor
„Ființă frumoasă care mi-ai dat viața,
ce-ai făcut să meriți soarta asta blestemată?”
În jurul nostru este un negru pătrunzător
Când trupul i se evaporă încet,
Transformându-se într-un simplu gând de dor
Să mor, aceasta este singura mea dorință
Singurul lucru capabil să-mi aline suferința
Prea mare, cu siguranță doar visez
Nimic nu este real, închid ochii și-ncerc să mă trezesc
Brusc, ca dintr-un somn prea lung, mă uit în jur
Nimic nu-mi pare cunoscut, și mă simt atât de pierdut.