Când ieșim pe stradă,
punem încă de-acasă,
blestemul de cârpă cu barete de ață.
Orașul e mort,
asfaltul e copt,
smog… peste tot.
Aer dansabil,
greu respirabil.
Zâmbet ascuns,
surâs neajuns
la ochii flămânzi
ce clipesc plăpânzi.
Fără grimase,
lipsiți de angoase.
Acoperiți, ascunși… amețiți.
Nu comentăm,
ne conformăm;
pandemici fiind,
colaborăm acid.
Nu ne atingem,
la doi metri stingem
orice dorință
de a fi ființă.
Învățăm, comunicăm, interacționăm,
muncim, schimbăm, cumpărăm sau vindem,
simplu, fain,
În mediul on-line.
Afectați,
înregimentați,
de știri asaltați:
câți s-au infestat,
câți s-au vaccinat,
câți s-au vindecat,
numărul de morți,
vârsta pentru toți,
că nu s-a știut,
dar toți au avut
comorbidități.
Obositor.
Înfricoșător.
Dar avem un vis
ce ne e permis:
să întoarcem clipa,
cu-această speranță,
să intrăm la teatru,
o dată-n viață,
fără mască pe față.
Sensul versurilor
Piesa descrie viața în timpul pandemiei de Covid-19, cu restricții, frica de boală și adaptarea la interacțiunea online. Totuși, există speranța de a reveni la normalitate și de a ne bucura din nou de experiențe simple, cum ar fi mersul la teatru, fără măști.