Recro – Sus

Eu dacă nu eram ce sunt, nu mai aveam ce să mai scriu,
Așa că-mi mulțumesc constant că m-am distrus și pot să fiu
Ce n-am vrut să văd la mine când părea totul prea bine,
Ca să fie adevărat și uite aparența nu mai ține.
C-am ajuns în punctul-n care oglinda a devenit obstacol,
Că-mi arată cine am fost și n-am murit, vai, ce miracol!
Pentru mine prea devreme, pentru alții prea târziu,
Am realizat că pot mai mult decât să zac într-un sicriu.
Și-am vrut să împart ce am adunat, da’ nu voia să fie peste
Limita de jos și încă nu vrea, vai, ce poveste!
Chiar s-a supărat pe mine că am vrut să trag de el,
Într-adevăr e vina mea c-am crezut că e la fel,
C-are ambiția necesară să teasă altă poveste,
În care trage pentru sine și-ncepe să dea de veste
C-a descoperit o viață-n care vrea să mai trăiască,
Sper s-o facă-n viitor, îi doresc doar bine-n casă.
Ca idee, n-am plecat cum a zis, că eu nu pot
Să țin în viața mea un om, să-l accept cu rău cu tot.
Mai degrabă vreau efort, că m-am săturat să port
Și crucea mea, și crucea lor, în timp ce ei n-au vreun aport.
Chiar înțeleg nevoia de a scăpa de realitate,
Tre’ să-nveți la un moment dat că așa te-ndepărtezi de toate.
În fine, nu e scopul meu apologia purității,
Da’ mi doresc un viitor și să fim bine cu toții.
Știu că nu e treaba mea să demonstrez umanității
Că există binele și-am putea avea emoții,
Da’ nu pot fi pasager fără să pun ceva pe masă,
Tu ai vina că mănânci doar când ești în pasă proastă.
Dac-aș știi să mă impun, poate aș avea mai mult succes,
Da’ n-am în plan să te forțez, sper c-o să te prinzi din mers.
Înc-o dată n-am de spus decât c-am vrut să fiu impuls,
Să te țin când pici pe spate, poate să te trag în sus.