Bine ai venit pe tărâmul meu!
E binecuvântat de niciun zeu
Că nu l-am călcat, nici eu
E-un loc inexistent, doar aparent
Căci e real chiar în prezent
Și evident, nimic nu e formal.
Aici suntem cu toții egali
N-ai de ales: ori te înalți spiritual
Ori te degradezi uman!
Ai acces des la informații
E Câmpia Libertății, nu Pădurea Spânzuraților!.
Fraților! Priviți lumina lunii și primiți fiorul!
Să n-ajungeți la mâna lumii că vă dă cu piciorul!
Poporul, e înrobit de orbire
Prea mulți iubăreți, prea puțină iubire!.
Prea mulți care n-ar trebui să se nască
I-aș omorî pe toți la cea mai dură pedeapsă!
Să-i las să trăiască, și să mă prefac că-mi pasă
Păi de ce să le dau aripi, când ei vor să se târască?.
Tot ce spun e folosit împotriva mea
Și sunt condamnat de umanitate
La tot ce sunt e folosit în favoarea mea
Și sunt răpus în libertate de divinitate.
Tot ce spun e folosit împotriva mea
Tot ce sunt e folosit în favoarea mea
Morții dau trezirea, renăscuții deșteptarea
Cum să nu stârnească omenirea nepăsarea?
Sensul versurilor
Piesa explorează dualitatea libertății și a condamnării, invitând la o trezire spirituală. Vorbește despre o lume în care individul este prins între aspirația spre înălțare și riscul degradării umane, fiind judecat atât de umanitate, cât și de divinitate.