Vreau să mă îndrept spre lucrurile mele
Și să reduc totul la moloz
Trosnind, frângând
Zdrobind, luând
Merg de-a lungul gardului grădinii
Și simt îndemnarea încă o dată
Trebuie să distrug
Dar nu poate să-mi aparțină
Trebuie să distrug
Dar nu poate să-mi aparțină.
Nu.
O să iau ce-ți aparține
O să le anihilez
Tăind, smulgând
Nu întrebând, spărgând
Și acum disciplina supremă
Smulgând capul păpușii
Îndurerând, rupând, corodând
Distrugând
Dar nu poate să-mi aparțină
Trebuie să distrug.
Nu.
Mi-aș dori să distrug ceva
Doar dacă nu-mi aparține
Vreau să fiu un băiat cuminte
Dar dorința mă copleșește
Trebuie să distrug
Dar nu poate să-mi aparțină.
Nu.
Trosnind, frângând
Zdrobind, luând
Ciopârțind, furând
Nu întrebând, spărgând
Rupând, îndurerând
Arzând, apoi fugind
Tăind, smulgând
Spărgând, răzbunând.
A întâlnit o fată care era oarbă
Împărțind durere, având aceleași gânduri
A văzut o stea ducându-se de pe cer
Și dorind ca și ea să vadă.
Și-a deschis ochii
Și l-a lăsat în aceeași noapte
Sensul versurilor
Piesa exprimă un sentiment puternic de frustrare și dorința de a distruge, de a anihila lucruri care nu-i aparțin. Naratorul se luptă cu impulsurile sale distructive, dorind să fie bun, dar fiind copleșit de dorința de a distruge. Finalul introduce un element de empatie și pierdere.