Papa din Râm mi-a dat blagoslovire
c-am pus urgiei sfântă-mpotrivire,
că nu cu fieru-nving, ci frâng bejenii
cu foc de liturghii și de utrenii.
Când spintecă săgeata răsărituri,
împlântă-n lut prăsilă pentru schituri.
Din pulberile hoardelor tătare
răsar catapetesme și altare.
Spada izbește: vremea geme, sare,
trosnită din țâțâni și din zăvoare,
ci râd, pe urmă, holde pe tăpșane
și urcă mucenicii prin icoane,
iar țara curge-n vreme, nu se-ogoaie,
ca apa printre râpe și zăvoaie.
Omu-i argat și vremilor și vieții.
Sunt ani zbârliți și crânceni ca mistreții,
iar alții vin cu lungă vătămare
și te fac alb, ca prunu-n Joia-Mare.
Dar, seara, dorul meu e o troiță,
și, plânși, doi ochi adânci de rachieriță
în mine ning și-acum albastre brume,
ca-n vechiul rateș, la răscruci de lume.
Sensul versurilor
Piesa evocă figura lui Ștefan cel Mare, prezentând lupta sa pentru apărarea țării și credinței. Versurile subliniază sacrificiul, credința și legătura profundă cu pământul natal, reflectând asupra trecerii timpului și a rolului omului în istorie.