Arhangheli căzuți de mult nu mai speră
întoarceri în raiuri de fum.
Creștem cântece de retortă și seră
și flori de ciment și bitum.
Ne-au bătut inima elevatoarele,
ne-au supt-o amperii și volții.
Viața ne-o smulgem cu ghearele,
Cerul – cu colții.
Brazdele noastre miros a sânge
și pâinea noastră a măcel.
Din orice stea, câte-un vârf de oțel
ca o baionetă ne-mpunge.
Fiece vorbă e o grenadă,
orice privire – fulmicoton.
Pândim pe Iisus la colțuri de stradă
și-l frângem pe scări de beton.
Și-n metropole mereu fumegânde,
femeile noastre nasc prunci
pentru foamea avioanelor flămânde
și setea-nchisorilor adânci.
Sensul versurilor
Piesa descrie un viitor distopic, marcat de pierderea speranței și de alienarea individului într-o lume industrializată și violentă. Oamenii sunt sacrificați pentru progresul tehnologic și pentru mașinile de război, într-un ciclu continuu de suferință.