Aburește a pucioasă și a smoală
inima, cea plină de sminteală.
Că păcatul o îmbie, tămâioasă,
și ispitele din plăpumi de mătasă.
Piei, Satană! Pungile rotunde
zornăie-le, toarnă-le altunde.
Nu mai vicleni cu îmbiere,
cu vioara coapsei de muiere,
cu paharele umplute cu oglindă,
nici cu jocul crailor de ghindă.
Vreau să mi Te-aprinzi dintre lalele,
îngere la glezne cu inele.
Beznele despică-mi-le două
cu tăișul Tău de cer și rouă.
Taie-mi vipera din sânge, cu prăsile,
vrednice de cântec, Rafaile!
Toarnă-mi smirnă și tămâie-n pumni,
bagă-mă la oi, la Sfânta Luni.
La coliba Sfintei Vinere, văcar,
fără leafă, să slujesc un an măcar.
Să mă-nsângere răsurile din strat
la Dumineca-Prea-Sfântă blând argat.
Și când inima scârbavă o să vină
la Sân-Pătru, lângă pragul de lumină,
Sfântul, încruntat, să bombănească,
cheia de smaragd d-o-nvârte-n broască:
– Prea nevrednic e de slavă și smintit,
ci la sfintele mătuși a slugărit.
Lasă-l ca să pupe, Rafaile,
glezna Domnului, cea cu zambile.
Sensul versurilor
Un boier se căiește pentru viața sa păcătoasă și imploră iertare divină. El dorește să renunțe la plăcerile lumești și să slujească lui Dumnezeu, sperând la mântuire chiar dacă se simte nevrednic.