Am avut un copil și-o nevastă
Acum o sută, o mie de ani.
Auziți păianjeni? Auziți șobolani?
Am avut un copil și-o nevastă.
Când a fost fericirea aceea
cu chipuri pământești diafane?
Înecuri, sfârșituri de lumi, uragane,
mi-au smuls din viață odrasla, femeia.
Au trecut o sută cinci sute de ani,
s-au rupt munții și-au crescut bozii.
Rareori ca dinamita fac explozii,
amintirile ascunse prin bolovani.
Și-n tăcerea lor scurt detunată
un chip îmi zâmbește și coase.
Din pat, două mâini mici, somnoroase,
întinse, parcă mă fulgera: „- Tata! „
Aicea nu-mi spune nimeni pe nume,
Trec sutele de ani la-ntâmplare.
Aicea sunt: ma~ a~la, un oarecare,
apoi cad iarăși în bezne postume.
Dar ce-i? S-a rupt cerul? E mort Dumnezeu?
Și suntem numai trei din toate?
Viața-i de scrum și am rămas în cetate
doar noi: veșnicia, celula și eu!..
De-aș zări măcar o frântură de stea!
Ce fiară-i veșnicia, ce fiară!
I-aș cere să-mi dea un capăt de sfoară
și de milenii să mă spânzur cu ea.
Sensul versurilor
Piesa exprimă durerea profundă a unui personaj care a pierdut tot ce avea drag, copil și soție, și este condamnat la o existență eternă marcată de amintiri și disperare. El caută o scăpare din această veșnicie apăsătoare, dorindu-și chiar moartea ca eliberare.