Vite, munți, români,
Argățim și slugărim pe la jupâni.
Veneticii ne-au băut până la iască,
râpă rea, oftatu-n piept se cască.
Codrii, cerul, basmele
îngenunche lângă noi, cu fruntea-n praf.
Cu harapnicul la brâu ca un vătaf
se bălăngăne stăpânul roșcovan,
încruntat, magnat și dolofan.
Soarele-i și el bătrân zaraf,
viața, lipitoare de catran.
Ni-i făptura ardicată, din obiele,
din pecingine și câlți. Din zdrențe plânse.
Coastele domnești bătute-n stele,
cine ni le-a stins? Cine le frânse?
Că ne scârțâie ciolanele sub piele:
osii ruginite și neunse.
Peste os de voievozi și peste gropi,
suge gușa viperii, umflată.
Ni se-nfige-n carne târnăcop,
fier de plug ne intră-n beregată.
Și pe zariștile unde, altădată,
călăreau pădurile albastre
pe-a bourilor de foc spinare-naltă,
munții sterpi din șold de gresie tresaltă
peste măduva și junghiurile noastre.
Când, sărac, ne coace jerăgaiul
mămăligile de bozie și smoală,
soarelui i-am smulge tot mălaiul,
de Crăciun să-l clocotim în oală.
Ziua o-noptăm la geam cu paie,
să nu scoale pruncii din copaie.
Limba hornului flămândă, de funinge,
sarea neagră-a cerului o linge.
De-am avea opinci în fier turnate,
drept la rai, pe pravățe de lună,
la Sân-Pătru am porni, cu jalba-n mână,
să ne facă Dumnezeu dreptate!
Nici stea nu vine. Nu se-ndură
niciun înger pe la poartă să ne treacă,
în bocceaua inimii, săracă,
să ne lunece un zâmbet de prescură.
Numai noaptea, când, zdrobită, carnea geme,
fruntea-aprinde vis de răzmeriță:
vulturi mari de cremene și-arșiță
ni se smulg din umeri și blesteme.
Munții urlă și scot șerpi de flăcări, crunți,
fierb șuvoaiele și tulnicele tună,
și prăpăstii, joagăre și munți,
repezindu-și tâmplele-n furtună,
iar își cheamă Voievodu-n soare
să descalece a doua oară-n piatră,
și-n viforniță de Mare Vânătoare
să despice zimbrul înc-odată!
Sensul versurilor
Piesa exprimă suferința și asuprirea poporului român, în special în zona Maramureșului, sub dominație străină. Este un strigăt de revoltă și o chemare la redobândirea identității și a dreptății.