Adâncă-i noaptea, orele profunde,
Gemând, spre raftul cărților mă-ndrum
Și-ntreb în șoaptă fiece volum:
-Tu ești? Și cartea fuge și se-ascunde.
Plângând, întreb portretul ei acum:
-Tu ești? Și nici iubita nu-mi răspunde.
Îmi umplu cupa-n vin să mă scufunde,
Întreb: -Tu ești? Și cupa piere-n fum.
Și-ntreb și spada mea: -Tu ești? Și tace.
Și, cum mă prăbușesc în jilț, înfrânt,
Din zid o umbră albă se desface.
Ma-ntorc spre ea cu sânge în cuvânt
Și-n ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb: -Tu ești? Și umbra spune: -Sunt.
Sensul versurilor
Piesa exprimă o căutare disperată a unui răspuns existențial în mijlocul nopții. Protagonistul interoghează diverse obiecte și simboluri, ajungând în final la o umbră asociată cu Iisus, care îi oferă un răspuns liniștitor.