Poate de mult, în rămuroase leaturi,
ai fost o coastă de jivină sau stejar,
șoldul lui Strâmbă-Lemne prins în straturi,
arcul de os al lunii la pătrar.
Pui de balaur înlemnit în vrajă,
spadă de prinț pe care un blestem
de zână a-ndoit-o, rece-n coajă
și-a stins-o-n teaca somnului de lemn.
O țandără de curcubeu subțire,
tăiat cu meșteșug de-un sfânt dulgher,
sau oiște cocârjată prin safire
din Carul-Mare frânt departe-n cer.
Azi, os din pieptul gârniței străbune,
spinarea ta umflată de mistreț,
șira de lemn, domestică, și-o pune
pe umăr, ars cu cer, de precupeț.
Ți-a șuierat olteanul doar odată
și te-a-mblânzit, sălbatecă năpârcă.
Domol, pe-un coș, te culci încovoiată
și la un semn îi sari supusă-n cârcă.
Dar spre azur cocoașa ta se-nchină
și cele două guri șerpești se-ndoaie
și, lung, sărută rodul de văpaie
din coșurile mari cât luna plină..
Te-aud cum duci pe uliți anotimpuri,
sângele toamnei, mierla lui Florar.
Și parcă vii din nuferi și arginturi
și cari, din anii mei, mărgăritar.
Din viața mea te-ncarci cu coșuri pline,
te umpli, greu, cu agrișe și soare,
și printre piersici și gutui mă duci pe mine,
inima mea mi-o strigi pe ulicioare..
Ca șoldul alb al unei lungi lăute
treci, fremătând, pe strada somnoroasă:
Hai, ani de rouă – pere pergamute,
hai, suflete – amară tămâioasă!
Sensul versurilor
Piesa evocă o imagine poetică a cobiliței, văzută ca un obiect încărcat de istorie și semnificație. Ea devine un simbol al legăturii dintre om și natură, al trecerii timpului și al vieții rurale tradiționale, purtând cu ea amintiri și emoții.