N-am bănuit niciodată că drumul nu-i de slavă,
că ne pândesc mari harpii cu zborul lor de iad,
că văile ne-așteaptă cu-aprins gâtlej de lavă,
că stelele pogoară, că aripile cad.
Și nu știam, o, Doamne, că pajiștea-i otravă,
că peste ea crescuse al șerpilor răsad,
că pasărea de veste va fâlfâi bolnavă,
că ne pândea mânia cu ochiul ei de jad.
Ce dulce nălucire! ce înălțimi! ce dor!
iar tu erai colină și pom îmbietor
și pură frăgezime de mugure abia!.
Dar se iviră monștri la margine de stea
și ne încețoșară curând pe amândoi –.
hai, să fugim, iubito, spre Muntele cu ploi!
Sensul versurilor
Piesa descrie o călătorie inițială plină de speranță și iluzii, care se transformă într-o confruntare cu pericole neașteptate și dezamăgiri. Naratorul își îndeamnă partenerul să fugă spre un loc sigur, sugerând nevoia de a scăpa de realitatea dură.