Copile, cât de fericit ești tu,
când pe țărână
o dimineață-ntreagă mi te joci c-o frântă
ramură în mână.
Zâmbesc privind la jocul tău cu mica, frântă
ramură în mână.
Sunt prins de treburile mele
și ore-ntregi socot la cifre grele.
Poate că-mi vei zvârli câte-o privire
și-un gând citit pe față:
«Ce joc neghiob să-ți prăpădești cu el o dimineață»
Copile, -am dat uitării arta de a mă pierde-n gol
cu bețe și cu turte de nămol.
Eu caut scumpe jucării topind
un bulgăr de-aur și argint.
Cu orice-ți cade-n mâini, pe ne-alese le
îți făurești atâtea jocuri vesele.
Îmi irosesc și timpul și puterea
cu lucruri ce nicicând n-am să le-ating.
În șubreda mea luntre mă tot zbat pe loc
râvnind să trec Marea Dorinței
mereu uitând că joc și eu un joc.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra pierderii inocenței copilăriei și a capacității de a găsi bucurie în lucruri simple. Adultul, prins în grijile lumești, își amintește cu regret de vremurile când se putea bucura de jocuri simple, spre deosebire de căutarea nesfârșită a unor satisfacții materiale.