Tot mai frumos
îți rostesc numele,
copilărie!
Asta înseamnă
că te iubesc tot mai mult.
Cineva
ne aruncă norii în brațe,
precum mingile.
când mie,
când ție,
din gușile păsărilor,
pe străzile de asfalt colorat.
Te ascult.
În fosforescența amiezei,
fără tulburări,
fără zvon,
umbrele plopilor
ard misterioase și rare…
Și eu am jucat
odată,
cu tine,
șotron…
Lasă-mi,
copilărie,
la masă,
mai lasă-mi,
continentele tale de abur,
incandescente și fără hotare!
Ce dureros e,
ce plăcut, când tresar,
când în șoaptă,
și mai fără atingere,
îți rostesc eu,
copilărie,
numele….
Când steaua își cerne,
în părul nostru de jar,
aprindere veșnică,
veșnică stingere,
razele limpezi
și brumele.
Sensul versurilor
Piesa este o evocare nostalgică a copilăriei, văzută ca un tărâm magic și fără griji. Vorbitorul își amintește cu drag de jocul șotron și de sentimentele pure asociate cu acea perioadă.