Era o după-amiază, spre sfârșitul
Lui iunie, de-a pururi însoritul,
Când vântul strânge argintii nori
În cete mari, de munți rătăciri
Și când, în urma lor, ca veșnicia
Se-ntinde, feciorelnică, tăria.
Se bucura tot ce trăia sub soare –
Și râul, și mănoasele ogoare.
Și trestia, și salcia pletoasă,
Și arborii înalți, cu frunză deasă.
Era o iarnă grea, când fără viață
Sunt paserile-n codri, când îngheață
Și peștii-n ape, când sub ghețuri iazul,
Cu mâl afund, își simte rece-obrazul,
Ca un pământ pietros – iar bogtașii
Se strâng lângă cămin, cu copilașii,
Și tot li-e frig. Dar vai de-acei moșnegi
Flămânzi și goi, ca niște câini pribegi!.
Sensul versurilor
Piesa descrie contrastele dintre vară și iarnă, evidențiind bucuria și abundența verii în opoziție cu greutățile și lipsurile iernii. Se subliniază, de asemenea, inegalitatea socială, unde bogații se pot adăposti de frig, în timp ce săracii suferă. Este o meditație asupra naturii ciclice a vieții și a disparităților sociale.