Strofa întâi:
Stau și număr fulgii de omăt, afară la lumină,
Eu diseară vreau să nu mă-mbăt, da’ nu găsesc pricină.
Am citit atâția ani în glas ce daună dă chelitul
Și-am înțeles că trebe să mă las, și am lăsat cititul.
Beau din ce în ce tot mai puțin, rețeta-mi aparține:
Am băut ieri mai puțin ca azi, da’ azi mai puțin ca mâine.
Grijă am de sănătatea mea, ce dulce parcă sună,
Îmi place vitamina E și B, da’ „Be’ încet” îi mai bună.
Refren:
Du-du,
S-aude-n capu’ meu.
Du-du,
Când beau și când nu beau.
Du-du,
Răspunde unde te-ai ascuns.
Du-du,
Pe tine somnu nu te fură,
Ori c-am băut peste măsură,
Ori poate n-am băut de-ajuns.
Strofa a doua:
Niciodată n-am să beau mai mult decât încape-n mine:
Beau o sticlă – îi bun, beau două – îi mult, da’ trei de-amu-s puține.
De mă prinde somnu’, beau și-n somn; plăcerea-i tot mai mare,
Chiar de mă trezesc să văd cum dorm, eu mie-mi dau crezare.
Poate c-aș putea ceva să schimb, da’ tot ce vine pleacă,
Niciodată nu-mi ajunge timp, să beau numa’ oleacă.
Soarta mă încearcă peste tot, eu nici măcar nu scârțâi,
Trebe-n viață să te grăbești încet, de vrei la timp să-ntârzâi.
Refren:
Du-du,
S-aude-n capu’ meu.
Du-du,
Când beau și când nu beau.
Du-du,
Răspunde unde te-ai ascuns.
Du-du,
Pe tine somnu nu te fură,
Ori c-am băut peste măsură,
Ori poate n-am băut de-ajuns.
În de-ajuns.
Sensul versurilor
Piesa descrie cu umor o relație complexă cu alcoolul, oscilând între dependență și auto-control. Naratorul își justifică consumul printr-o filozofie relaxată, acceptând paradoxurile vieții.