Ploua cu vise peste noi
și fulgerau străvechi dorințe,
tuna ca-n vremea de apoi:
să nu te mint, să nu mă minți!.
Ne preschimbase Ceru-n sfinți,
în legea neamului dintâi,
să nu te mint, să nu mă minți,
să mai rămân, să mai rămâi.
Intrasem, parcă, în povești,
într-un descânt străbun mereu,
au cine sunt și cine ești,
când eu sunt tu și tu ești eu?.
Ploua cu stele peste noi,
ardeam în ele, goi și sfinți,
sub mângâierea blândei ploi
noi ne visam străbuni, părinți..
Dar astrul ploii a asfințit,
pribegi îl căutăm prin Cer,
eu n-am rămas, tu m-ai mințit,
iar între noi, pustiu și ger..
Sensul versurilor
Piesa descrie o poveste de dragoste idealizată, năruită de minciună și trădare. Naratorul rememorează un trecut idilic, marcat de visuri și promisiuni, care se transformă într-un prezent rece și pustiu.