Habar n-aveau
Că frumusețea omului întrece omul în măsură.
Trăiau ca să gândească, gândeau spre-a nu vorbi,
Trăiau doar ca să moară și n-aveau nici un rost,
Iar nevinovăția și-o regăseau în moarte.
Și botezând-o: bogăție,
Au rânduit cum au crezut mai bine
Mizeria, iubita lor.
Și mestecând în dinți flori și surâsuri
Nu-și găseau inima decât în vârful pustii,
Habar n-aveau de blestemele oropsiților
Ale acestor oropsiți ce vor scăpa de grija mâine.
Prin vise fără soare ei deveneau eterni
Dar pentru a preface norii în țărână
Din vise coborau fără să-nfrunte cerul.
Sfârșitul lor și noaptea lor
Și umbra lor cea minunată:
Durere, –
Durere pentru oamenii ceilalți.
Pe-acești dușmani nepăsători noi îi vom da uitării.
În scurtă vreme
Mulțimile de oameni
Vor repeta această clară flacără cu glas scăzut,
Această flacără pentru noi doi,
Această hrană a răbdării noastre,
Pentru noi doi, oriunde, sărutul celor vii.
Sensul versurilor
Piesa descrie o lume în care oamenii trăiesc în ignoranță și suferință, fără a înțelege frumusețea vieții. Ei își găsesc alinare doar în moarte, iar durerea lor devine o povară pentru ceilalți. Naratorul promite să-i dea uitării pe acești dușmani nepăsători, sperând într-un viitor mai bun.