Din vârsta fericirii fără minte
Icoane dragi mi-apar mereu-nainte.
De lume răzlețită și sfioasă,
În ramă de salcâm zăresc o casă.
Și-n casă, într-un colț întunecat,
Văd un copil de mama lui certat.
El mâinile și-ntinde spre iertare,
Dar ea-i tăcută și neîndurătoare.
Din toți câți trec, nu-i nimeni să-l aline!
Și plânge-năbușit copilul –
Ș-adoarme în suspine.
Dar peste noapte-o biruiește dorul –
Din somnu-i sare muma,
Și spre ungherul unde-i doarme-odorul
Pășește-n vârful degetelor numa.
Pe somnul lui cel fin
Duioasă se-nclină;
De-al vieții sale chin
Un zâmbet i-animă.
Zbucnește fără’ zăgaz
Iubirea ei mută –
Și plânsul lui obraz
Plângând îl sărută.
Și mii de mângâieri
Pe creștet i-adună –
De ziua cea de ieri
Ce dulce-l răzbună!
El simte cum s-apleacă peste dânsul
O umbră bună ce l-ar dezmierda –
Și-ntr-un suspin, pe când ea-i șterge plânsul,
Întinde brațele lui mici spre ea.
De gâtul ei s-atârnă în neștire –
Toți îngerii din ceruri îi sînt frați!
Învăluiți de-a candelei lucire,
Copil și mamă dorm îmbrățișați.
II
Tu, inimă de mamă, soarta mea,
De ce mi-ascunzi tu darurile tale?
Căci la pământ căzui cu sete grea
Și iată! a secat izvoru-n cale.
La porți străine am cerșit iubire,
Și porțile cu zgomot s-au închis;
Iar unde-am vrut să picur fericire
Am otrăvit dumnezeescul vis.
O, mamă! o nădejde mă mai ține:
Că n-ai să-ți uiți copilul în străini –
Că în curând mă vei chema la tine,
Să gust din rodul veșnicilor spini.
Că, bună, vei veni să-mi vindeci rana
În clipa sfântă când voi adormi,
Când sub pleoape voi strivi icoana
Acestei lumi – ce n-a fost, nici va fi.
Înalță-mă atunci, spălat de rău,
În lumea inimii și-a frumuseții,
Să mă deștept din somnul greu al vieții,
Plângând, de mult noroc, la pieptul tău.
Sensul versurilor
Piesa explorează relația complexă dintre o mamă și copilul ei, oscilând între certuri și afecțiune profundă. În a doua parte, adultul își exprimă dorul de afecțiunea maternă și speră la o reîntoarcere la brațele mamei.