Oza – Trăiește

Gata,
Deschide-i toate porțile…
Îmi curgeau nopțile-n zgomote, parcă de apă, păi îmi tropăie roțile de
de targă-n galop, înspre praguri și porți și guri de morți. „Mă vezi. Poți?”.
„Nu”, am sânge pe ochi, văd lopeți sapă gropi, un corb la picioare-mi, pare că,
Poate, sunt gata de moarte. Doctore, mă desparte doar un gând de ape.
Sunt plin de gunoi, cu voi, voi muri-n voia mea, ne vedem în viața de apoi,
„Dacă există așa ceva…”.
„Mă trezesc…”.
Trosnesc, fașele-n tăceri ude, de roșul meu orb și mat,
Mă văd, mort în priviri, ce-mi caută, moarte în corp și cad,
Și ud cu lacrimi, culoarea-i parcă de crini, alb.
Albe umbre, în rânduri, priviri.
Alte ațele, pe gânduri, lumini.
Acum și masa asta de fier, de vine cu mine, e fuzibilă,
Cum și masca asta de frică, devine, vizibilă…
Perfuzia mă-mbată mai greu, beție de spital ca
Sub căldura sângelui meu, insuportabilă mă
Opresc, rugină-n palme când tușesc, ce grotesc.
Doctore, amețesc…
Simt cum mă amestec, cu sânge și fier, tu înger să fii el,
Că eu în ger deger, deget cu deget. „De ce te duci sus?”.
Păi văd un apus și parcă și targa tace. „Am ajuns?”.
Văd un bisturiu în viscerele bustului, ce un bistru vis îmi cere, zbor trist
Și razbat deschis, închid un ochi aud un puls, cade din venele mele, scade
Smuls din inimă, ce-mi bate ora fixă, sunt în dureri. „Rezistă…”.
Și rasar închis, închid și celălalt ochi, împuns de seringă și iar tresar
În sunete dementă, iar în ser desenez sedimentele de insurgență.
Deschid înăuntru ochii, să văd ce mai pot…
Și te văd, doctore cu masca ta la gură, cu ochi-nchiși în corp
Când moartea stă și te înjură, în jur ură, în joc eu, jumate mort.
De ce, nu mă mai doare? De ce pleci? De ce sunt rece?
Unde ieși? „Lasă, trece…”.
Îl văd cum tremură, se chinuie,
Mă curăță, mă ustură acul din drenă.
Acum, vezi, cruță-mă tu doctore, vreau să trăiesc,
Anunță-mă când moartea vine, vreau să mă feresc,
Și mă ridic, din nimic, zadar deces, zi-mi de ce-s mort în fața mea;
Mă uit la targa asta de fier sec, la mine mort, la drum să plec. „Așa…”.
Spirit prin spital, văd patul meu, adoarme singur, în salonul sidefiu,
În el o văd plângând, va dormi singură și ea, pe mine așteptând,
Și eu n-o să mai fiu. „Te iert”. Știu. Părinții pe culoar:
Tata cărunt, ca o ninsoare pe cărbunii stinși, în tine iarnă. Iartă-mă.
Mama, cu lacrimi în palmă, și ochi de mare calmă. Iartă-mă iar. Iată-mă…
Și doctorul, se apropie și zice:
„Îmi pare rău…”.
Și liniștea curge pe obraji.
„Îmi pare rău că a durat așa de mult, el va fi bine”
„Vreau să mă lași…”.
Și văd moartea, cum iese din sala de operație, și intră-n cea de gardă,
Șoptește supărată: „Lăsăm pe altă dată” și-mi zâmbește,
Bagă o mână-n buzunar,
Ridică din umeri și pleacă…
„Trăiește…”