Rămâi!…
Pe la ferestre a trecut un fulg: e cel dintâi…
Tu știi că dacă pleci mi-e frică.
Aș vrea să-mi spuie cineva pe nume…
Mă simt așa de singură și mică,
De parcă numai noi am fi pe lume.
Prin geamul aburit și transparent,
Se uită-afară florile din glastre,
Cu gâtu-ntins spre soarele absent.
Se-ntunecă. Și focul, prin unghere,
Învălmășește pâlpâiri albastre
Cu umbre nestatornice și moi.
Ascultă… oare ce se-aude?…
Cu haina ruptă, plină de noroi,
Cu plete ude,
Se uită Toamna în odaie
Și-mi bate-n geam cu degete de ploaie.
I-e frig. Și-a simțit, de-afară,
Că-n suflet am păstrat un colț de vară…
Oglinda a cuprins odaia toată
În apa-i plumburie și-nghețată.
– Rămâi!…
Afara ninge cu petale
De crizanteme artificiale,
Și nu mai trece nimenea pe stradă…
În mâna mea întinsă las’ să cadă
Risipa albă-a gândurilor tale,
Și ne-om privi, când tu vei fi tăcut,
Surprinși că încă ne iubim ca la-nceput.
Sensul versurilor
Piesa exprimă sentimente de singurătate și teamă de abandon, într-un cadru autumnal și melancolic. Vorbește despre dorința de a păstra o legătură afectivă într-o lume rece și izolată, surprinzând un moment intim de reflecție și iubire reînnoită.