De nu te-aș fi-ntâlnit în drumul meu,
Eu nu mi-aș fi știut povara:
Pe sufletu-mi neliniștit și greu
Ar fi trecut zadarnic primăvara
Și ierni cu jucării de soare
Și veri sălbatice și-adormitoare.
Doar toamna poate că mi-ai fi adus,
Din visul tău rătăcitor departe,
Cu aurul topit într-un apus,
Parfum uitat de lucruri vechi și moarte.
Apusul scuturase, ostenit,
Ușoară pulbere de flăcări peste văi.
Dibuitoare-n noi s-au rătăcit
Reflexe vii din stinsele văpăi
Și mâna mea-n zadar le căuta
Pe mâna ta,
Pe ochii tăi.
În tot ce-a fost, sfioși, cu pasul geamăn,
Noi ne-am oprit popas după popas.
Nu-mi semeni tu la glas, nici eu nu-ți seamăn,
Dar ne-am vorbit atunci cu-același glas.
Și coborând încetișor în noi
Tot mai adânc cu gândul înapoi,
Am tresărit, că-ncepe să ne doară
Trecutul care nu mai vrea să moară.
Și-n seara viorie și fluidă,
Am rătăcit sub stelele albastre,
Cu deznădejdea fericirii noastre,
Încremenită-n noi, ca-ntr-o firidă.
Ne-am spus atunci, în umbra vinovată,
Cuvinte care nu se spun decât o dată,
Cuvinte ce pe suflet se abat
Ca păsările doborâte de furtună
Pe-un iaz cu luciu neted și curat,
Cuvinte care n-or să se mai spună.
Și-acum, din nou, pe cel care ai fost
Te caut, rătăcind în calea ta,
Dar nimeni nu-mi mai spune unde ești,
Te cer în noaptea stinselor ferești
Și drumului uitat și fără rost,
Dar nimeni nu mi te mai poate da.
Cuvintele sărace și puține
În serbede mănunchiuri mi le-alegi
Și nu mai știi, și nu mai înțelegi
Din ce adâncuri vin să ne-nvenine.
Tu ești aici și-s singură cu mine
Și singură cu amintirea ta.
Sensul versurilor
Piesa exprimă regretul și dorul profund pentru o iubire pierdută. Naratorul se află prins în amintirea unei persoane dragi, căutând-o în trecut și simțind durerea persistentă a ceea ce a fost și nu mai poate fi.