Omy – O Speranță

De ce această lume, cu ură mă privește?
De ce sunt eu tot timpul, ăla ce greșește?
Sunt mereu acuzat, că trăiesc în minciună,
De ce și prietenii, mă vor legat la gură?
Toți își doresc, să dispar rapid în vânt,
Să nu le stau în cale pe-acest pământ.
Dispariția mea ar lua-o ca pe-un trofeu,
Toți își doresc ca să mor, chiar și Dumnezeu.
Și dacă ar fi posibil, ca să trăiesc pe veci,
Tot mi-aș plânge nemurirea, aici între patru pereți,
Deoarece acum în jur, nu mai am nicio ființă,
Am rămas doar cu-amintirea, și a mea conștiință.
Nu mai știu ce e iubirea, am uitat de mult,
Și inima s-a răcit, de când a dispărut.
M-am închis de tot în mine, acum străin îmi e cuvântul,
Nu mai am chiar pe nimeni, acum prieten mi-e doar gândul.
Am fost părăsit, toți prietenii m-au lăsat,
De fapt, nu mi-au fost niciodată prieteni cu adevărat,
Au fost doar niște umbre, niște simple iluzii,
La care când mă gândesc, îmi crează mari confuzii.
Nu mă mai iubește nimeni, nici măcar conștiința,
În care odată, mi-am pus și trupul și ființa,
Nu mă mai suportă, și gândul mă trădează,
Sau se pare c-a murit, căci începe să miroasă.
Acel miros nu pare să fie decât tristețea,
Care încet se instalează, sublimându-și tandrețea.
Și tocmai când credeam, că sfârșită îmi e lumea,
La ușa sufletului, îmi bate gingaș cineva,
Mă gândesc că nu e nimeni, că e doar imaginația,
Ce dracu’ eu n-am prieteni, spuneam în sinea mea.
Și deodată „Vlad”, aud un strigat dulce,
Care practic îmi șterge, lacrimile de sânge,
Îmi cere să-mi deschid sufletul în fața sa,
Și îmi spune că doar cu ea, pot vedea ce e iubirea.
Și plin de entuziasm, desfac lacătul de tristeți,
Care parcă fusese, ancorat sute de vieți,
Și de după cortina, de amărăciune haina,
Deslușesc un chip de înger, care-mi întinde-o mână.
Mă agăț încrezător, de mâna fetei cu chip de înger,
Și deodată nu mai simt deloc cumplitul ger,
Acel ger cu care inima mea părea de gheață,
Îți mulțumesc iubire, că m-ai readus la viață.