Unele lucruri cred că apar să mă amuze eu
Cum de ceva vreme și vremuri cred că sunt într-un muzeu
Unde exponatele își văd de viața lor în cușca socială
Fericiți, liniștiți, puțini mai și mușcă să ceară.
Ceva beneficii, observ indicii de uzură
Dar să mori fără să știi pentru ce deja e o cultură
Grupuri și grupuri, și mai mari, și mai mici
Mă fascinează cum se înghesuie să se protejeze între ei, fiind inamici.
Fiecare se vede eroul
Drogul lor preferat dintotdeauna este egoul
Pe scara socială e pus
Canibali de ocazie, se mănâncă între ei pentru o treaptă mai sus.
E mereu circul în oraș pentru vizitatori
Oamenii se transformă în animale aplaudați de animale spectatori
E un concurs de carne pe carne
Până să fii tras la sorți de soartă, să nu rămâi cu datorii pe carnet.
Oh, ce frumos, oh, ce fantastic
Asta bucură orice fan plastic
Deșeuri de suflete rupte de ADN-eu
Bine ai venit unde te văd eu, la Muzeu.
Nu există paznici, nu există porți
Nu există vitrine prin care să-i poți vedea pe toți
Dacă te întrebi de ce nu fuge vreun ins
Te întreb eu cum să vrei să scapi când nu știi că ești prins?
Și-au dezvoltat caractere, în fond
Au trecut unii forma fără fond la uniforma fără font
Își setează anumite feluri, nivele, niveluri
Da’ în final doar reproducerea le e țelul.
Își trăiesc viața la prima mână, d-aia
Cine își dă seama de muzeu e luat la ochi ca vânătăia
Mâna de oameni conștientă se transformă în pumn
Pe care scrie: Timpul trece, întrebările rămân.
Viața e o ață, poți deveni atent la fir
Ironic, doar în anumite momente ce te fac să uiți să respiri
Mă tot plimb prin muzeul cu de toate
Oare nu sunt și eu parte din exponate?
Oh, ce frumos, oh, ce fantastic
Asta bucură orice fan plastic
Deșeuri de suflete rupte de ADN-eu
Bine ai venit unde te văd eu, la Muzeu
Sensul versurilor
Piesa descrie societatea ca un muzeu unde oamenii sunt exponate, prinși în roluri și rutine, fără să realizeze. Artistul se întreabă dacă el însuși nu este un exponat, captiv în același sistem.