Olivia Pocol – Rând pe Rând

Intrăm în lume rând pe rând,
Goi, trişti, neputincioşi, plângând.
Şi după cum ne trăim traiul,
De-aici încep: iadul sau raiul.
De mic încerci să-ţi pui în minte
La îndrumări să iei aminte,
Înveţi să te fereşti de rele,
Dacă ţinteşti sus, printre stele.
Copil fiind vezi numai „soare”,
C-a ta e lumea asta-ţi pare,
Că totul ştii, tot ţi-e-n putinţă,
Nici urmă nu-i de-umilinţă.
Şi timpul parcă nu aşteaptă,
Urci zilnic treaptă după treaptă,
Înveţi din mers, strângi cât apuci,
Un trai cât mai plăcut să duci.
Cât e lumină-n zi trudesti,
La cele sfinte nu gândeşti,
Ai idealuri noi de-atins,
Eşti tânăr, eşti de neînvins.
Şi-apoi îţi faci în viaţă rost,
Vrei slujbă bună, adăpost,
Vrei să ai familie, vrei prunci
Şi te trezeşti dator c-ajungi.
De-acum se abat furtuni şi ploi,
Ai bucurii, dar.. şi nevoi,
Că nu le ştii pe toate-nveţi,
Că şi-alţii-s vrednici şi isteţi.
Munceşti mai greu, ca să ţii pasul,
Nu bagi de seamă „cât e ceasul”..
Nu vrei, ai tăi, lipsă să ducă.
Şi.. înserarea.. te apucă.
Cu ochi deschişi poţi să visezi,
Nu mai auzi, nu prea mai vezi,
Păşeşti cu teamă să nu cazi,
„Pruncii”-s pe lângă tine.. brazi.
Pe amintiri se-aşterne colbul,
Copiii-ţi zboară lăsând cuibul,
Ei sunt în „zori”, încep s-adune,
La tine soarele-ţi apune..
Aleargă ei acum grăbiţi,
De-acelaşi vechi miraj vrăjiţi,
Timpul, în loc, ai vrea s-opreşti,
Eşti mai slăbit şi-mbătrâneşti.
În noapte, grijile te scoală,
Sau treaz te zbaţi, luptând cu-o boală.
Simţi, parcă într-un hău cobori..
Abia aştepţi ai zilei zori.
Şi-aşa s-a dus viaţa-n grabă,
„Vânzând” iluzii la tarabă,
Un vis prea scurt, doar o părere,
Cu luptă, trudă şi durere.
De ţi-a fost greu, de ţi-a fost bine..
Laşi tot şi pleci când moartea vine.
Şi-al morţii ceas nu-nfricoşează,
Ci veşnicia ce urmează!
Ieşim din lume rând pe rând,
Goi, trişti, neputincioşi, plângând.
Şi după cum ne-am trăit traiul,
De-aici încep: iadul sau raiul.