A trecut ceva timp, nu mai cred în povești
Nu mai cred în destin, nu te cred când zâmbești
Nu mai cred în oameni, că le-am dat inima
Și când mi-au dat-o-napoi, suspina și plângea
Și-au bătut joc de ea, și atunci i-am promis
Că o voi ține în piept și că va fi de neatins
„Mulțumesc!” mi-a zis, i-am răspuns „Cu plăcere!
Poți să stai liniștită, n-o să mai simți nicio durere.”
Aveam să mă-nșel, era doar începutul
Au urmat multe războaie, lupte duse fără scuturi
A luat multe suturi, mă simțeam vinovat
Mă simțeam neputincios, nu eram deloc împăcat
Cu ideea, că suferea nemeritat
Și că nu primea căldură, deși ar fi meritat
Cu siguranță mai mult, mai mult de atât
Încă așteaptă soarele, să-i încălzească chipu’ blând.
Doar o inimă tristă, este tot ce mai am
Da’ văd că încă rezistă, nici măcar nu visam
Nici măcar nu speram, să rămână-n picioare
Abia acum am înțeles că am o inimă tare
Am o inimă mare, o simt mereu aproape
Doar ea îmi dă putere, să pot să merg mai departe
De multe ori, am înecat-o-n alcool
Că doar așa putea să uite totul mai ușor
Voia să moară, să lase-n spate tot
Dar în timp a înțeles că nu există „nu pot!”
Avea de gând să tacă, ce inimă ciudată
Uneori nici eu nu o-nțeleg, pare chiar complicată
Din cer picată, lăsată baltă
Călcată în picioare, rămasă nebandajată
Din cer picată, lăsată baltă
Călcată în picioare, rămasă nebandajată
Sensul versurilor
Piesa descrie suferința unei inimi rănite și lupta ei pentru a rezista în ciuda durerii. Vorbește despre dezamăgire, dar și despre descoperirea puterii interioare și a capacității de a merge mai departe.