Când fâlfâiși naframa în albul steag al mâinii,
Se oglindea amurgul în apele fântânii;
Alături, săgetată în inimă de frică,
În clipa despărțirii gemu o turturică,
O rodie necoaptă căzu, de vierme roasă,
Crăpând, înăbușită de iarba somnoroasă
Și, trist, pe poarta serii spre umbrele pieirii
Ieșea, pălit și rece, luceafărul iubirii,
Trecând ca peste-o rană, pe-un vânăt cer ca fierea.
Plecat peste fântână, vedeam în fund durerea
Cum turbură adâncul venind să se adape
Și prefacea în sânge cleștarul scump de ape,
Cum se stingea amurgul și vestedul luceafăr
Și cum porneai departe și singură tu, cea far’
De milă, luând cu tine în albul steag al mâinii,
Ca-n zări să mi le fluturi, naframele luminii,
Lăsându-mă, din golul fântânii cu balaur,
Să mă privească noaptea cu ochii ei de aur,
Pe când, cerând și dându-și c-un bun rămas iertarea,
Se-mbrățișau în umbră iubirea și uitarea.
Sensul versurilor
Piesa descrie durerea și regretul unei despărțiri. Imaginile melancolice ale amurgului, fântânii și turturicii subliniază pierderea și tristețea profundă resimțite de cel rămas în urmă.