Nimicith – Jertfa Din Lopată

Mi-e teamă că-mi fuge tot de sub picioare.
Simt cum în mine e pe zi ce trece mai răcoare.
Mi-e teamă c-am să-mi iau de unul singur zilele.
Nu prea mai pot să duc de unul singur grijile.
Simt că mi-e tot mai rece sângele din brațele sărăcăcioase,
În fiecare zi din ce în ce mai neputincioase.
Mi-e teamă că am început să am idei sinucigașe.
Am tot tăcut, dar văd că gluma tinde să se-ngroașe.
Mi-e teamă că o să cedez de tot, nu știu cât o să mai rezist.
E mult prea pronunțată rana ca să mai insist.
Mi-e teamă să mă mai gândesc la viitor,
pentru că nu mai văd nimic, parcă sunt chior.

M-am săturat de stres, de zile care coincid.
M-am săturat de stări care mă-mping la suicid.
M-am săturat, bagă-mi-aș p***, să trăiesc de azi pe mâine.
M-am săturat de mila ta, ia dracu’ mâna de pe mine.
M-am săturat să fiu împins să scriu c***e astea,
Mă-ntreb cum dracu’ le mai fac și p-astea.
M-am săturat să stau în locu’ ăsta de c***.
M-am săturat să mă arunc în pat la fel de nemâncat cum m-am sculat.
M-am săturat să tot visez că sunt în alte locuri, lângă oameni care-au fost.
M-am săturat să vreau s-ajut și-apoi să văd că n-are nici un rost.
M-am săturat să văd că toate au un cost pe care nu mi-l mai permit.
M-am săturat de-atâtea noduri, cât să mai înghit?!.
Aștept să prind momentu’ să mă-mbăt cu draci și să termin cu mine o dată,
să văd atunci câți veți jeli în drumul către groapă.
Cred că așa e scris, așa e dat, din tată-n fiu, aceeași jertfă în lopată,
să mor la fel ca el, cu inima mâncată.
Te miri? Sau mă înjuri în gând? De ce? Ce dracu’ vrei să faci?
Tu crezi că mă calmez dacă-mi vorbești când sunt țicsit de draci?!
Tu crezi că totul se rezumă la vreo trei cuvinte care să compun’ o poezie?
Tu crezi că aș mai scrie astea dacă n-aș trăi în sărăcie?!
Crezi că-mi mai pasă mie ce părere-ai tu, dacă io nici măcar nu mă respect pe mine?
Tu chiar nu vezi ce putred sunt?! Chiar crezi că io mai cred în vreo minune?
Te-ai săturat să vezi că sunt mereu la fel de abătut?
O să mă vezi în continuare, nici măcar jumă’ de drum n-am străbătut.
Mai am destul să duc,
asta în caz că mai apuc.
N-am cum să fiu mai optimist știind că până și ce am în mână e minciună.
Nu pot zâmbi în fața celor care fug de mine, parcă s-ar feri de ciumă.
N-am cum să merg ‘nainte dacă orizontu’ meu e’ un cerc.
Din ce-am intrat eu nu mai ies, oricât ar fi să ‘ncerc.
Am corp alcătuit din materiale biologice lumești și știi și tu, uzura-l face să se năruiască,
și dacă eu ajung cenușă, nici măcar o amintire n-o să mai renască.
Mi-am educat mereu instinctu’ de cei răi să mă ferească,
și-n timpu’ asta moartea a pândit, cât dracu’ să mă ocolească?!
Uitat pe drumuri, fără nici o urmă părintească,
o să sfârșesc zbătându-mă, urmând ca sufletul să mi se liniștească.
Cred că întreb pentru a nu știu câta oară,
”Ce dracu’ să mai fac să nu mai doară?! ”
Unu’ să-mi dea un sfat, altu’ să-mi dea o sfoară.
Daniel vrea să trăiască, nimicith ar vrea să moară.