Leagănă-te, teiule,
Și dă-mi amintirile,
Ce-am trăit aici cu tine,
Teiule, și-mi era bine
Când stăteam la neica în brațe
Până-n zori de dimineață,
Și stăteam lângă-a ta tulpină
Rezemați, mână în mână,
Lăsai frunza să foșnească
În zori să nu ne trezească,
Lumea să nu bage vină
C-adormeam pe-a ta tulpină.
Mai ții minte, într-o seară
Când ploua cu stropi de vară,
Tu parcă țineai frunza
Să nu ne ude fața,
Câte amintiri or fi
Spune-mi dacă le mai știi,
Câte-au fost, câte-ai văzut
La nimeni n-ai povestit
Și parcă te bucurai,
Teiule, când ne vedeai,
Iar când plecam de sub tine
Parcă spuneai „V-aștept mâine!”.
Azi stau, teiule, sub tine
Și parcă să cred nu-mi vine,
Amândoi suntem bătrâni
Și de amintiri străini,
Tu nu știi de frunza ta,
Eu nu știu de neicuța,
Tu ai tulpina slăbită,
Eu dragostea rătăcită,
Din frumoasele iubiri
Au rămas doar amintiri,
Ne legănăm amândoi
Și în suflet suntem goi.
Sensul versurilor
O rememorare nostalgică a trecutului, văzută prin prisma unui tei bătrân, martor al iubirii pierdute și al trecerii timpului. Vorbitorul își amintește de momentele petrecute alături de persoana iubită sub tei, iar acum, în prezent, constată că atât el, cât și teiul, sunt bătrâni și lipsiți de vigoarea de odinioară.