În lumea asta trece un val și altul vine,
Durerea, bucuria ne cată, le-ntâlnim;
De ne-am deprins cu ele ori negre, ori senine
Se duc zilele noastre. Și azi și mâni perim.
Din toată minunata priveliște a vieții,
Cu soarele, cu falnicul ocean;
Din dragostea trecută, din visul tinereții
Acest vis, fără seamăn de dulce și viclean.
De-abia de mai rămâne vreo veștedă-amintire
Din vremea de-altădată de bine ori de chin,
Scânteia ce-ntr-o clipă aruncă-o licurire
De sub cenușa strânsă. Oftatul unui sân.
Nimic nu e al nostru – afară de-acea jale
Ce neguros se lasă în sufletul pustiu,
Când căutăm în urmă spre depărtata cale
Unde am lăsat o parte din viață în sicriu.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii implacabile a timpului și asupra modului în care amintirile, atât bune, cât și rele, se estompează. Vorbește despre sentimentul de pierdere și regret față de ceea ce a fost lăsat în urmă, subliniind efemeritatea vieții și inevitabila jale care ne însoțește.