Nu mai zburdăm prin ierburi, nu mai strigăm pe dealuri;
S-au consumat odată și astea; azi sunt duse
Ne-am despărțit de ele pornind spre idealuri
Copilăria noastră, cu larmă-i, când tăcuse.
Noi am intrat în viață grăbiți și hotărâți,
Cu frunțile de gânduri, pre timpuriu crestate,
Și ne privesc cu ură dușmanii noștri, câți
Știu bine că noi creștem mereu și ne vom bate.
Ne-a învățat să creștem netulburați și drepți,
Că muzică-i sforțare, că-nțeapă trandafirii,
Ne-a învățat că-n luptă te-avânți, ori rabzi și-aștepți,
Bătrânul Marx, profetul lucid al omenirii.
Sunt vremuri zbuciumate; ideile, în stoluri,
Rotindu-ni-se-n preajma se-nvălmășesc în zbor,
Se rătăcește-n ceața lor aspră și-n ocoluri
Cel ce se-nflăcărează prea ușor.
Nu vorbe de furtună, nu gesturi fumigene,
Și nu, hazliu și jalnic, cu umbrele război.
Să stăpânim cu grijă mișcările viclene
A marilor talazuri ce se aud în noi.
Dar mai întâi se cere cu lacome priviri
A iscodi mulțimea de taine, a desface
Cămașa lor scorțoasă, în trudnice striviri,
A da de miezul fraged ivit de sub găoace.
E drumul lung în față, ascuns sub zări și-n vreme,
Ne pare scurtă calea ce-n urmă am lăsat,
Dar mergem, mergem trainic, solemni ca în poeme,
Simțind în noi cum creștem curați, neîncetat.
Sensul versurilor
Piesa reflectă asupra trecerii timpului și a pierderii inocenței copilăriei, odată cu îndreptarea spre idealuri și maturitate. Vorbește despre importanța luptei și a perseverenței în viață, ghidați de principii și idei puternice.